Ei pleaca întotdeauna prea devreme sau prea târziu.

Atât de mult mi-as dori ca atunci când se despart, oamenii sa poata pleca fara sa se raneasca reciproc. Sa plece fara sa-si frânga inimile cu cuvinte otravite, sa nu lase în urma un iad care macina sufletul celui ramas în urma pâna nu mai ramâne din el nimic de iubit......

Atât de mult mi-as dori ca oamenii sa plece atunci când nu se mai iubesc, sa plece la timp, sarutându-se pe frunte ca ultim ramas bun, în loc sa-si spuna scârbiti  “adio”-uri pline de reprosuri si de ura....
Dar oamenii nu fac asta. Ei pleaca întotdeauna prea devreme sau prea târziu. Pleaca fara sa spuna nimic sau pleaca lasând în urma lor o dâra lunga de nemultumiri. Pleaca luându-si libertatea de a iubi fara masura, caci de fiecare data vei deveni tot mai precaut si încrederea în cei care vor urma.
Nu pleaca sarutându-te pe frunte ca ultim ramas bun, ci pleaca lasându-te ciobit, tradat si marcat de trecerea lor prin viata ta.
Atunci când se despart, oamenii încep întotdeauna doua razboaie: unul cu cel care a plecat si unul cu ei însisi si cu durerea care a ramas acum în locul fericirii......