Am văzut documentarul Mama Illegal. Mi-au trecut prin faţa ochilor înlăcrimaţi 35 minute din viaţa altora, crâmpeie de dramă, destin şi durere care mă fac să simt norocoasă şi să apreciez că viaţa a fost darnică şi cumsecade cu mine. Poate vă uitaţi şi voi la el. Să vă mai aud apoi cât de greu ne e nouă în România, astăzi. Şi să mai aud pe cineva zicând "cât de nasol e că am intrat în UE" şi cum "nu ne-am ales cu nimic din asta".
Documentarul ăsta mi-a amintit în mod brutal, de o realitate urâcioasă pe care ţara asta o tot ascunde sub preş, mi-a amintit de satele pustiite din Moldova mea, de dincoace de Prut. De orăşelele fantomă în care toate blocurile au termopane şi centrale termice...dar nu mai au mame şi tati pentru fiii şi fiicele care "se cresc", singuri, cu câţiva euro în buzunar ce le dau iluzia bunăstării temporare. De copiii cu Nike in picioare şi smartphone in buzunar, dar fără repere si directie, rămaşi "orfani" pentru un pumn de bani pe care părinţii lor, crescuţi în lipsuri şi sărăcie, îi investesc la întoarcere în ei încercand sa le cumpere bunavointa şi ii zidesc în nişte pereţi sterili şi prea mari pentru nevoile lor. Paradoxal, construiesc nişte pereţi în care speră, în sinea lor, că nu vor ajunge să stea vreodată pentru că "îi va adopta occidentul cu traiul lui bun" şi mai construiesc pentru că "deh...trebuie să fii în rând cu lumea" .
Timpul însă nu cruţă şi nimeni nu contorizeaza just. In inimi anonime si greu încercate , se aduna milioane de secunde petrecute cu dor mocnit si griji, in aşteptarea celui drag "plecat săracul să aducă bani". Sute de mii de ore de spălat podele, veceuri şi bătrânii altora la fund, în timp ce batranii noştri mor singuri, trişti dar cu un telefon mobil agăţat la gât, cu un singur număr memorat pe fast dial...al copilului, plecat de prea mult timp, la muncă în străinătate. Zeci de mii de destine spulberate. Mii de familii destrămate pentru un pumn de gologani care, din păcate, nu pot cumpără echilibrul, fericirea, mulţumirea şi nici răscumpăra anii petrecuţi departe de cei dragi. Sute şi sute de cămăruţe meschine, vagoane dezafectate, cabine de tir şi garsoniere cât o cutie de sardine, situate în periferiile si ghetourile Europei, în care se înghesuie, mereu "temporar", prea multe suflete, trăind cu minimum necesar , privaţi de orice distracţie care ar costa, pentru că "trebuie să strângi pentru cei de acasă" şi visând cu ochii deschişi la ziua când vor trăi ca cei cărora le-au şters praful ieri şi le-au spălat buda alaltăieri. Drama unei generaţii de struţo cămile de cetăţeni europeni care îşi reneagă cu sete şi ciudă originile dar, paradoxal, muncesc pentru "un acasă", care nu mai există în relitate de mult timp. Himere şi holograme. Identitate confuză. Legături pierdute. Juraminte şi promisiuni încălcate. Frânturi de vise ce plutesc intre granite devenite cicatrici mari, ce incă dor. Goana la Western Union şi la Exchange, cu câteva sute de euro împăturite cu grijă şi chibzuială, pentru că au fost câştigate cu trudă şi sacrificii. Bani scumpi. Dor şi înstrăinare. Dezrădăcinarea în formele ei cele mai brutale. Confuzia trecerii permanente de aici, dincolo si indarat care nu mai duce aproape nicăieri, in lipsa acută a reperelor. Frânturi de repere occidentale impletite bizar cu viziuni, obiceiuri si credinţe tradiţionale. Ambiţia de a depăşi subzistenţa. Sunt câteva milioane, iar aceasta este realitatea lor.
Uitaţi-vă la documentar şi gândiţi-vă la voi poate şi la ai voştri, cei care sunt plecaţi afară pentru un trai decent si o soartă mai bună. Rogu-vă însă, să vă uitaţi cu empatie şi recunoştinţă la cele 35 de minute de rău şi să vă gândiţi că avem atâtea milioane de clipe de bine despre care credem cu aroganţă că ni se cuvin şi pe care le considerăm, prosteşte şi superficial, rutină. Să preţuim puţinul de aproape pentru că departe, mai mult-ul devine adesea atât de puţin atunci când este obţinut prin renunţare la demnitate, integritate şi valori esenţiale. Cumva, mă gândesc că şi adulţii care pleacă lăsându-şi copiii aici, sunt la randul lor, tot un fel de orfani, pentru că statul si societatea, care le puteau fi tată şi mama, i-au abandonat nepăsători, prematur si cu bucurie de maşteră, că au fugit singuri de acasă in disperarea lor şi ca înapoi se întorc doar banii lor şi din când în când, la nevoie, voturile.
Aştept ziua în care Statul Risipitor îi va arăta Fiului Rătăcitor că îl iubeşte. Îl va chema şi fiul se va întoarce bucuros. Sper că ziua aia e aproape...pentru că tot mai mulţi fii îşi doresc să se rătăcească tot mai departe de aici...în căutarea binelui pierdut.
Documentarul "Mama Illegal" poate fi vizionat aici:
.jpg)
