Ai vrea sa lupti , sa te descarci , sa ai curaj , sa ai un scop pentru care sa lupti....dar realizezi ca nu ai .
Dezamagirea-i cand nu te asculta nimeni , cand nimic nu ti se pare in regula , cand nu ai motive sa te ridici , cand doar cazi si nu mai privesti in sus .
Atunci se pierde orice bucurie , pentru ca regretul o inlocuieste perfect , la fel ca un ucigas platit , care te face sa te simti ca o scursura a lumii , si nici macar nu-ti pasa daca mai poti spera , daca mai poti simti si altceva decat neputinta si ura .
O usoara si fina depresie iti da tarcoale , pentru ca te simti doborat/a si nu mai ai cu ce sa dregi adevarul crud , nu mai ai minciuni cu care sa ascunzi singuratatea care te doboara si te face si mai inofensibil/a .
Atunci ai vrea ca ura pe care o simti , sa o poti transforma in cuvinte pe care sa le asterni poate pe o coala de hartie.
Mintea parca iti smulge firele de par din cap si le loveste de peretii capului . Nu mai auzi vocea ratiunii , doar suferi....si este o suferinta cruda , care te sufoca treptat , asteptand parca sa iti ia sperantele , sa te vada tarandu-te la picioarele ei , implorand-o sa te crute , sa iti ofere macar cateva amintiri placute , macar un singur rost al vietii tale .
Ai vrea sa existe cineva care sa te ridice de jos , sa iti spuna ca totul va fi bine....dar nu este nimeni .
Ce faci atunci cand simti ca nu mai ai puterea de a merge mai departe ? Stie oare cineva raspunsul ?
Tristetea e un asternut umed in care tradarea alunga inimile ranite , e cuibul de spini in care se naste nefericirea si ura , e sentimentul care vine cel mai grabit si pleaca cel mai incet , cel mai urat dar cel mai fidel prieten al inimilor singuratice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu