Am rămas cumva alături de tine suficient cât să ucid toate acele amintiri frumoase, suficient cât să te descopăr așa cum ochii mei de îndrăgostita refuzau să te vadă.

Cândva ți-am spus Adio, dar... te-am mințit. A fost doar un simplu cuvânt rostit în speranța că, după ce i se va stinge ecoul, totul va fi uitat. Dar nu a fost așa, am continuat să te iubesc ca și cum nimic nu se întâmplase. Mi-am imaginat doar că tu ai plecat undeva departe și am trăit zi de zi cu speranța că „azi” vei reveni. Nu am vrut să aud altceva, nu am vrut să cred altceva, nu am vrut să sper altceva. M-am agățat cu mâinile, cu dinții, cu visele de o speranță pe care o știam de la început ca fiind o minciună. Se pare că acesta este singurul detaliu pe care mintea mea a reușit să-l încuie în Uitare.
Am rămas cumva alături de tine suficient cât să ucid toate acele amintiri frumoase, suficient cât să te descopăr așa cum ochii mei de îndrăgostita refuzau să te vadă.
Dacă te-aș privi acum în ochi, sunt sigura că nu te-aș recunoaște, dimpotrivă! Voi vedea un om pe care nu l-am cunoscut nicicând! Și uite așa, am ucis azi o frumoasă poveste de iubire! Acum nu știu dacă aș putea considera crimă atâta timp cât în realitate ea nici nu s-a născut.
Adio! Din tot sufletul meu, nu doar din cuvinte!