Se spune că sufletul este creat pentru a duce dorul...

Se spune că sufletul este creat pentru a duce dorul; dorul de cineva sau de ceva anume; dor de ceea ce a fost, de ceea ce este şi curând va apune sau de ceea ce încă nu s-a întâmplat . Un suflet permanent tânjitor, doritor şi călător, pierdut printre zeci de străzi între trecut şi prezent. Uneori, într-un singur instant de viaţă, în acelaşi prezent se întâlnesc la un loc toate dorurile noastre din toate timpurile şi anotimpurile. Chipuri care ne-au rănit, ne-au abandonat, înşelat, minţit...iar altele, au rămas în mintea noastră ca niste imagini, fracţiuni de secunde, care ne-au oferit mângâiere prin cuvinte şi acţiuni adormind în linişte sufletul nostru mâhnit. Inevitabil din cicatricele încă deschise înălţăm un" De ce? De ce mie?". Cert este că Dumnezeu nu pune în viaţa noastră mereu persoanele pe care ni le dorim, ci pe acelea de care avem nevoie pentru a creşte ca oameni şi pentru a face dintr-o piatră de suflet, unul capabil să se înmoaie. Chiar dacă durerea ne arde sufletul precum un cuptor încins, trebuie totuşi să lăsăm resentimentele şi orgoliul nostru deoparte şi să ne întrebăm: " Ce lecţie trebuie să învăţ din această experienţă? Ce anume nu e bine cu mine şi unde am greşit? Ce vrea Dumnezeu să mă facă să înţeleg?". Fiecare om ne învaţă câte ceva despre noi, fie lucruri bune, fie lucruri rele ! Dumnezeu nu lasă niciodată un suflet părăsit ! El ne pune întotdeauna oameni în cale prin intermediul cărora ne spune :" Fiul meu/fiica mea, am venit să te vindec. Nu eşti singur/ă !".