Când eşti copilă priveşti la o mamă ca la o fire superioară...

Când eşti copilă priveşti la o mamă ca la o fire superioară a cărei singură menire este aceea de a-şi proteja pruncul cu devotamentul unui înger; ca un tablou pictat şi asezat în mijlocul holului vieţii la care priveşti în fiecare dimineaţă admirându-i frumuseţea şi perfecţiunea. Apoi, când devii femeie, descoperi în acea figura divină, nişte ochi cu o tristeţe în ei care îţi reamintesc de ai tăi atunci când plângi; nişte mâini...acele două mâini lovite, tăiate, şifonate de ani şi realizezi că şi ale tale mâini încep să-şi piardă din frumuseţe; descoperi fragilitatea dincolo de putere; durerea dincolo de zâmbet; nevoile ani ţinute în frâu; marea de griji acumulate în gând şi o voce, care deşi nu cerşeşte nimic, tu îi recunoşti ecoul, acel întretăiat din voce pe care îl ai şi tu când ai vrea să-i spui cuiva “ am nevoie de o îmbrăţişare”, dar amuţeşti în dorinţă. Ca şi cum te-ai fi trezit dintr-un egoism fulgerător, aprinzi lumina în sufletul ei, şi începi să realizezi că este mama ta, dar şi o femeie cu nevoi, vise şi drepturi. Şi picături de regret şi nedreptate îţi apasă greu în suflet...tu care credeai că mama este o fire lepădată de om, realizezi că este doar oglinda ta...: ceea ce tu vei deveni cândva, femeie şi...mamă.