Suntem atât de egoiști. La un anumit nivel suntem extrem de egoiști.

Suntem atât de egoiști. La un anumit nivel suntem extrem de egoiști. Pentru că nu lăsăm să plece oamenii pe care nu îi putem iubi pe de-a-ntregul. Din nu știu ce motive egoiste, superficiale, inconștiente nu ne putem rupe de ei. Sau poate că-i iubim, dar nu suficient sau e o altfel de iubire, ciudată, complicată și diferită de tot ce pare “normal”. Și nu te îndepărtezi niciodată suficient de mult, nu îți iei o distanță sigură, definitivă ci continui să faci un pas înapoi, pentru ca mai apoi să faci alți câțiva în față, rămânând în același perimetru. 
Sau poate că nu e vorba de egoism, ci de o nevoie sufletească de care nu ești conștient, dar căreia îi simți lipsa acut, permanent. Și nimeni nu poate înțelege, nici măcar tu însuți. E mereu ceva, altceva. E mereu nou și totuși același. E străin și totuși familiar. E ceva al tău și totuși nu-ți aparține. E tot și e nimic.
Sunt legături pe care nu le înțelegem și pe care le acceptăm cu greu. Probabil că învățam să trăim cu ele, iar absența lor ne sfâșie. Devin o parte din noi și ne simțim incompleți atunci când suntem în pericolul de a le pierde. Și nu renunțăm. Luptăm pentru a le păstra în viața noastră, așa, ciudate, complicate și egoiste cum sunt.
Sunt legături pe care sufletul le țese fără să ne dăm seama, și pe undeva, ele devin indestructibile și unice....