Viața e nedreaptă în multe feluri.

Te trântește la pământ, te ridică, te face sa plutești iar apoi te dă cu capu de pereți (glumesc, asta ajungi să o faci singur după ce ea te-a trântit iar de pământ) și iarăși de la capăt, c-am așa e. Și înțeleg, chiar înțeleg, așa trebuie să fie. Ce nu înțeleg, e de ce le pățești când te aștepți mai puțin? Oare trebuie să învățăm că unelel lucruri sunt chiar prea frumoase pentru a fi adevărate sau pentru a dura? Aș vrea să știu ce vrea să ne arate Dumnezeu ruindându-ne fericirea când avem mai mare nevoie de ea... Că putem să ne ridicăm mereu și mereu? Dar care-i sensul în a te ridica mereu daca nu-ți dă voie să stai mult timp sus?